Blog

How to get over the fear of losing your child

Single parents often blame themselves for not offering their children everything their souls desire. Starting from a favorite dish and getting to a toy they wish with all their hearts for, a single parent will never be able to offer everything. Especially in times of financial restraint.

However, this is one of the most visible of all struggles. It’s just the tip of the iceberg, as they say.

As a long-time separated parent, I know this for a fact. And, just like everything I write, this article also comes as a direct result of my own soul journey.

Single parents often times blame themselves for not offering their children everything their souls desire. Starting from a favorite dish and getting to a toy they wish with all their hearts for, a single parent will never be able to offer everything. Especially in times of financial restraint.

However, this is one of the most visible of all struggles. It’s just the tip of the iceberg, as they say.

As a long-time separated parent, I know this for a fact. And, just like everything I write, this article also comes as a direct result of my own soul journey.

Is the fear of losing your child yours?

Despite the fact that most of our fears are simply inherited concepts, the fear of losing our child is – without a doubt – ours. (Single parents should give a thought to this, although they might say they got over it a long time ago.)

If you’re thinking that I’m talking from books, let me mention the fact that I’m literally experiencing this fear as I’m writing this.

Then, why am I sharing this and telling you stuff?

The answer to this question couldn’t be more clear: because I wish for you to acknowledge my experience and, in time, to be able to rewrite the scripts of your own minds. And because writing heals and I want to help my own self.

Here is my experience with the fear of losing my children…

Since my elder girl was 6 months old, I feel like I’ve been raising my children all by myself. From an emotional support standpoint. When my youngest was 1,5 years of age (after all this time of being in a highly toxic relationship), my heart made the toughest decision of all. And that was to inform my partner that I no longer wanted to share my life with him.

What followed certainly resonates with all parents who went through something similar. Although I don’t want to go too much into detail, I’ll say that someone in my extended family stated, at some point, that if we got a divorce, they would make sure our children learn that we never wanted or loved them. Add to this the line “you’ll never have both of your children with you, as we’ll take one” and you get to the root cause of my present fear.

Is the script of losing your child true?

I believe this is debatable and there are tons of variables that might apply, in a material world.

However, making reference to the inner world, I feel that this fear is as true as it gets and it might be mine.

always tell my children that fear is only a self-constructed alternative world. And that we need to do everything in our power to get over this destructive feeling. But you know how taking your own pill is the hardest practice ever! Therefore my attempt to understand my own self and apply the advice I freely offer. And this is just another reason why I started writing this piece…

Let me take you through the process I witnessed within myself today. I do hope you will identify these thoughts while walking this path yourself.

Step 1. I received a call with the request of entrusting my children for a few hours to someone in the extended family. Before I even answered the call, my heart started pumping heavily, my hands and legs began to uncontrollably shake and I felt like choking.

Step 2. I still answered the call and I tried to control my trembling voice. Of course, I agreed to let my children have some time away, as I knew that this person usually takes good care of them. Plus, the children love that person very much. (I am grateful that I never mentioned to my children the above quoted threat I received when they were too young to understand).

Step 3. While getting my children ready, my entire body kept on shaking and I had to make sure my kids didn’t see that. However, I couldn’t control the feelings they were taking over from my fear. Buy I did see how their attitude changed in the blink of an eye. Just as fast as my mind started replaying that script of fear, over and over again. I caught myself understanding that their behaviour has to do with my silent insecurities. And I’m happy I did, as I managed to control the anger otherwise I would have unleashed upon these 2 innocent creatures.

Step 4. The time to entrust them came and, while saying goodbye and turning my back to go back home, thoughts of frustration and fear kept on thundering into my brain. But on the outside I was so calm I couldn’t even believe it myself!

Step 5. Once I locked the door behind me, I felt a bit better, as I knew that this time alone will allow me to chew over all these intense feelings. And, as I always do when I need to think something through, I started cleaning up (this is my way of meditating, as weird as it may sound).

Step 6. For some reason, my “Fly, fly butterfly” article came to my mind. Probably because it speaks about how our children are not to be regarded as trophies. Rather, we need to give them the right to choose.

Step 7. Going further, I realised how blessed I am to have an incredible mentor! She always gives me an incredibly powerful advice: to let my feelings take over for a while, stay with them (instead of pushing them away), understand them (in the means of discovering where do they come from), acknowledge what I can do about them and then let go.

How to change the script of losing your child

Here is where the change came into play and why I want to share all this journey with you. There are steps we can take to change that script and, to my big surprise, practice pays off.

I started by completely remembering the moment when I was threatened with having my children split and informed that their parents never wanted and loved them. (Yes, in vivid colors and loud voices!) Knowing what I know today, I observed the shaking of my body and soul. I consciously allowed that feeling of terror to take over, as I started to scratch the surface in learning the root cause of this terrifying script about losing my children.

At the same time, I started questioning this fear even more. “Is it really mine? Is it theirs, in fact? Or is it on both sides?”

I am still to objectively discover the true answer to these questions (although I thought I had it clear in the beginning of this article), yet I realized how to go about changing the script.

And the answer is this: I must forgive the person who threatened me, in order for inner peace to reign. They didn’t know any better then and neither did I. So, in fact I need to forgive both myself – for allowing those words to touch me so deeply, and them – for throwing out words they might have never believed in.

Additionally, the thought that my children have the right to meet that person and walk their soul journey gave me a bit of a rest from this inner torment.

By the time this article is coming to an end, I can wholeheartedly confess that neither my body nor my soul are shaking any longer. I know my children are safe and so am I. Whatever the future holds is not to be denied, rather experienced and learned from. Nonetheless, the greatest trophy I can award myself from taking this experience is that my mind has made peace with my past.

And there is an overflow of happiness within! I never thought I would be able to transcend such inner storms and so quickly rewrite the script about the fear of losing my children. But today, I feel that I am finally free to move on and experience the marvels of this life!

Thank you, mentor ! Thank you God! And thank you Universe!

I hope one day I will be able to forgive my children’s father and myself once again, just the way I did today with this other person!

Love,
A.

Suflet deschis

Iar șoaptele să-mi fie mângâiere
Să mă trezesc frumos în fiecare zi
Să pot sorbi cafeaua cu plăcere
Și să aud “Cât de frumoasă ești tu tot nu știi!”


Mereu încerc să îmi dau seama
De ce încă deschid un suflet blând
Și uite-așa tot timpul cad în plasa
Unei iubiri ce nu își ia nicicând avânt

Sunt eu, ești tu, nu mai contează cine
Însă aș vrea teroarea să-nrobesc
Să știu că vremea aia bună vine,
Să știu că-n viața asta cât trăiesc

O să-ntâlnesc un alt suflet curat
Care să vrea să stea cu mine zi și noapte
Să-mi spună “Va fi bine, am scăpat
De căi greșite, au rămas doar șoapte”

Iar șoaptele să-mi fie mângâiere
Să mă trezesc frumos în fiecare zi
Să pot sorbi cafeaua cu plăcere
Și să aud “Cât de frumoasă ești tu tot nu știi!”

Cu toate astea nu vreau să aud cuvinte
Ce nu vin din adâncuri, cu tărie,
Ci vreau mai bine să-mi aduc aminte
Că orice gând plătește o chirie

Iar plata asta, Doamne, doar tu bine știi
Cât e de mare! Cu durere se așterne
Peste un creștet ce visează a fi
Cândva, cumva, învingătorul vremilor externe.

Însă fără iubire nu știu să fiu eu
Nu pot ajunge undeva, departe
Și plâng în suflet, chiar mi-este greu
Și iar visez să-mbrățișez un el ce vrea să poarte

Alai de gânduri și simțiri cu iz roial
Și fapte ce vorbesc azi de la sine,
Un om care să poate fi loial
Și să mă facă să mă-mbrățișez pe mine.

***

© Andrada Anitei, Iunie 15, 2019

7 Lacăte (capitolul 1)

Zăcând pe marginea patului, era pierdută în lumea ei. Privea pe geam, însă gândurile ei zburdau neîncetat până la cer și dincolo de el.

De o vedea cineva din depărtare, ar fi părut cea mai calmă femeie de pe fața pământului. Însă, dacă cineva ar fi voit să se afunde în mintea ei, ar fi dat peste dezlănțuirea nemiloasă a unei tornade…

⚜️ TUNETUL MINȚII ⚜️

Zăcând pe marginea patului, era pierdută în lumea ei. Privea pe geam, însă gândurile ei zburdau neîncetat până la cer și dincolo de el.

De o vedea cineva din depărtare, ar fi părut cea mai calmă femeie de pe fața pământului. Însă, dacă cineva ar fi voit să se afunde în mintea ei, ar fi dat peste dezlănțuirea nemiloasă a unei tornade.

Odată cu apusul soarelui, după ore nesfârșite de privit la un du-te-vino continuu al norilor, și privirea ei se ascunse după linia orizontului. Ochii ei căzură pe podea, exact la timp ca inima să-i înlemnească! Tot ceea ce se petrecuse în mintea ei până atunci luă o turnură diferită, însă cu un grad de intensitate de nedescris. Trupul îi încremeni! Nu-i venea a-și crede ochilor! Cum se putea întâmpla așa ceva tocmai în casa ei curată ca lacrima?! Era absolut inacceptabil!

Mânia îi fu curând înlocuită de acel dezgust amestecat cu teamă și nu putea decide care dintre simțăminte era mai puternic. Preț de câteva momente, îi fu imposibil să miște un deget, însă îi urmărea mișcările cu privirea, în timp ce el se apropia cu nerușinare de piciorul ei. Ea se îmbărbăta continuu să facă o mișcare, însă înainte ca ea să clipească măcar el spuse:

– Te uiți la mine de parcă aș fi cel mai mare inamic al tău. Însă trebuie să știi că eu sunt cel mai inofensiv gând al tău, ce l-ai avut de curând.

Dezgustul și sperietura se preschimbară în curiozitate, deși se credea nebună de legat. Așa că abia rosti:

– De unde știi tu așa ceva? 

Însă imediat își spune sieși:

– Doamne, mă tem că îmi pierd mințile. Aud voci și vorbesc cu un… Păianjen! Vai!

Însă micul târâtor vorbi din nou:

– Oi fi eu negru și deloc plăcut privirii tale, însă crede-mă că sunt cel mai inofensiv gând al tău. Ar trebui, mai degrabă, să te temi de monștrii aceia înalți de 1500 metri pe care-i găzduiești în mintea ta. Eu am reușit să scap de acolo și am luat această formă hâdă că să înțelegi ce pericol se ascunde înăuntrul tău. Însă armata de monștri care încă locuiește acel teritoriu este cu mult mai înspăimântătoare decât înfățișarea mea sau decât ce aș fi eu vreodată în stare să îți fac. Dacă ei ar scăpa de acolo și ar ajunge în această lume, te-ai încuia singură într-o temniță, ca să te asiguri că ești în siguranță. Poarta temniței ar fi ferecată cu șapte lacăte și șapte zăvoare, iar geamurile ar fi ascunse de draperii negre. Ai prefera să fii înconjurată de ciment rece și fără de speranță.

– Îmi dai fiori, micuțule! spuse ea. 

Și apoi adăugă: 

– De ce ai face asta? Să scapi de acolo și să vii la mine cu așa cuvinte?

– Pentru că trebuie neapărat să găsești o cale să distrugi acea armată. Altfel ești pierdută pe vecie. Îți vei petrece restul vieții uitându-te pe fereastră, însă îți vei pierde și toate șansele de a-ți împlini visele.

– Ascultă… păianjenule! Ceea ce îmi spui tu nu face altceva decât să îmi confirme că îmi pierd mințile! răspunse ea.

– Fie! Nu mă asculta! spuse păianjenul, dându-și ochii peste cap. Du-te la vânătoare de monștri și anunță-mă când te întorci! Spre nemulțumirea ta, voi fi aici și mâine dimineață. Și poimâine. Și în fiecare zi, până când vei găsi o cale să ieși din propria-ți minte sau să faci curățenie pe acolo. Dar ar fi bine să știi că pe măsură ce întârzii monștrii se vor înmulți. Și pe măsură ce îți pierzi credința, ei devin mai puternici. Așa că poate ar fi bine să te grăbești.

– Bine. Presupunând că nu imi vorbești în fabule, ai vreun sfat să-mi dai? spuse femeia neîncrezătoare și cu o atitudine sfidătoare.

– Dacă îți dau eu sfaturi, treaba ta unde începe? Eu sunt aici ca să îți atrag atenția, nu ca să te ajut, spuse păianjenul îndepărtându-se.

Femeia era intrigată. Bineînțeles că știa ce se petrecea în mintea ei. Dar cine era păianjenul ăla, până la urmă? Și de de a trebuit să ia forma aia?

Dacă era un lucru ce-i lipsea ei, acela era ajutorul. Și păianjenul a refuzat să i-l ofere? Ce fel de creatură era aia?

Tonul ei sfidător și lipsit de încredere erau numai de suprafață. Ea credea fiecare cuvânt din povestea creaturii târâtoare, mai ales pentru că nimic nu era fals. Ceea ce spusese păianjenul înfățișa tot ceea ce încercase ea să evite. Interiorul ei era sfâșiat și avea nevoie de tot ajutorul existent. Însă cum? Și când? Și…. De unde să primească acest ajutor?

Toate aceste întrebări prinseseră viață în mintea ei, de ceva vreme. De ar fi fost posibil să o salveze cineva! Nu se putea descurca singură!

Însă mai era ceva. Ea își construise în timp acel scut din jurul ei. Oamenii nu ascultau, iar asta o făcuse să își piardă credința în umanitate. Prin urmare, ea se transformase în victima propriei ei minți; devenise o persoană care nu mai simțea râvna de a se ridica din pat și nu mai simțea nevoia de a căuta bucuria vieții. Se simțea blestemată să fie victima deznădejdii, pentru totdeauna.

Însă numai dacă nu făcea vreo schimbare… 

Of, dar toată treaba asta cu oamenii oare chiar era de neevitat? 

Femeia începu un dialog cu ea însăși:

– De ce trebuie să interacționăm noi oamenii? De ce oare nu putem să rezolvam noi singuri totul? De ce Dumnezeu avem noi nevoie de ajutorul altora?

Apoi, lăsându-și din nou capul în pământ, ea se pierdu în procesul de introspecție, pentru prima dată după mult timp. Creatura aia chiar o făcuse să gândească:

– Of, de-a-și putea să înfrâng toți acei monștri pe cont propriu! Cât mi-aș dori să fiu cea mai puternică femeie din lume! Mă întreb dacă am vreo șansă să îmi conduc singură viața și mintea… Atât m-am săturat de părerile oamenilor! Cum rămâne cu ceea ce cred eu? Oare eu contez? Oare merită să mă agit?

Cu un oftat sonor, se prăbuși din nou pe pernă, în timp ce ochii ei se ridicară din nou spre cer și rămaseră pierduți în peisaj. Deși mintea ei alerga de colo până colo și era ocupată cu tot felul de gânduri, la un moment dat somnul puse stăpânire pe trupul ei, preț de mai multe ore. Un somn benefic, în urma celor întâmplate. Numai frica de acel păianjen îi scăzuse nivelul energiei la 50%.

În timpul petrecut cu ochii închiși, avu un vis cât se poate de real. 

*

Se făcea că mergea încrezătoare pe un strat de gheață gata să se surpe. Dintr-odată, de nicăieri, se ivi o sumedenie de dragoni de culori, forme și mărimi diferite. Ea se găsi într-o așa stare că nu putea decide ce ar fi fost mai rău: să fie devorată de acei dragoni sau să se piardă în adâncul stratului de gheață ce se putea crăpa oricând sub picioarele ei.

Însă ceva era și mai ciudat în visul ei – totul se întâmpla sub soarele arzător al verii. Oare cum rezista gheața aia?

Cu toate acestea, regele cald al cerului nu o putea scăpa. Trupul îi îngheță de frică și ea căzu în genunchi. Voia să țipe, însă corzile ei vocale erau moarte. Tremurul inimii sale putea stârni un adevărat cutremur, însă, în acel moment, ea lăsă capul în pământ, își împreună mâinile și trase adânc aer în piept.

Acceptarea părea să-i fie scăpare… 

In acel stadiu al vieții sale, ea nu-și pierduse doar speranța că omenia încă exista, ci și credința în puterea supremă ce guverna lumea. Însă, odată ce își împreună mâinile, un gând răsună ca un tunet în mintea ei:

– Doamne… Tu Univers… Sau orișice forță ai fi tu acolo…. Am nevoie de îndrumare. Serios! Știu că nu ți-am dat atenție în trecut… sau, probabil niciodată în viața asta, însă am nevoie de putere. Îmi doresc să devin acest altcineva. Dă-mi o mână de ajutor! Nu mă poți lăsa să pier!

Și închise ochii. 

Acceptarea era, într-adevăr o opțiune, așa că o îmbrățișă. Însă era prea tânără pentru tot acest scenariu. Avea toată viața înainte și își dădu seama că trebuia să schimbe ceva. Însă era sleită de puteri.

Într-un final, se prăbuși pe stratul subțire al gheții oricând gata să se crape. Se afundă în lumea inconștienței și nici măcar speranța într-un ajutor supranatural nu mai reuși să îi fie sprijin în simțiri.

Pentru moment, trupul său predă victoria. 

*

În urma acestui episod din visul său, toate credințele-i conștiente se zguduiră din temelii. Se trezi speriată, la ceas de noapte târzie, înconjurată de întuneric. Draperiile camerei sale fuseseră create în așa fel încât să țină departe orice strop de lumină. Nu era ea, oare, norocoasă că uitase să le tragă în totalitate peste ferestre? 

Când își dădu seama de acest gând, fu în stare să zărească o rază de lumină, trimisă de lună, care se furișase prin spațiul descoperit al geamului.

– Ah, da! Asta este! spuse în șoaptă, de parcă cineva dormea lângă ea. Lumina lunii este schimbarea mea. Aceea este raza mea de speranță și salvarea mea! Oh, atotputernicule, acum știu sigur că ești undeva acolo. Mulțumesc pentru acest vis înfricoșător. Se pare că aveam nevoie de așa ceva!

Apoi își aminti de păianjen și de toată acea poveste teribilă despre dinozaurii din mintea ei. Și fiecare cuvințel pe care acea creatura mică și dezgustătoare i-l adresase. Doamne, avea dreptate! El n-o putea ajuta. Nimeni n-ar fi putut. Numai ea putea schimba toate astea. Exact cum raza lunii ii schimbase ei modul de gândire. Acea rază minusculă, ce probabil părea fără noimă pentru mulți, însemna totul pentru ea.

Deși era 2 noaptea, își azvârli pătura cât colo, își puse papucii și coborî în bucătărie. Foamea îi stârnise o adevărată bătălie în stomac, fiindcă ea fusese mult prea ocupată să-și plângă de milă și uitase să mănânce.

Acele imagini vii din visul său o urmăriră în tot timpul pregătirii gustării. În consecință, ea nu prea dădu multă atenție la ceea ce scotea din frigider sau la gestul de a mânca, în sine. Mintea ei era ca un hamster ce aleargă în continuu pe o roată vrăjită.

Însă avea un gând ce părea să le încuie pe toate celelalte: toată viaţa ei fusese aidoma visului – înspăimântătoare. Fugise de responsabilitate, fugise de ea însăși și refuzase cu tot dinadinsul să ceară ajutor. Bine, oamenii tot nu se numărau printre favoriții ei, însă își dădu seama că de data asta trebuia să se numere ea printre favoriți. 

În timp ce mânca în mod automat, ceva și mai neașteptat avu loc. Pentru a doua oară în viața ei, părea că se uită la ea însăși, cumva din exterior. Văzu intensitatea luminii din ochii ei mari și verzi; își văzu părul negru și lung căzându-i pe umeri și pe spatele-I drept; își văzu mâinile, acoperite de pielea strălucitoare si creolă, ținând furculița și ducând-o cu grație la gură. Era prima dată în viața ei când se vedea exact așa cum era – o femeie frumoasă, care se inecase în oceane de tristețe pentru mult prea mult timp.

Acea poză animată a ei însăși era, în fapt, raza schimbării. Nu raza sfioasă a lunii ce pătrunsese în camera ei și pe care ea o crezuse a fi licărirea de speranță. Era ea. Ea era ceea ce căutase pentru a putea face o schimbare; ea era acel cineva pe care trebuia să se poată baza; ea era acel aliat de încredere pe care nu fusese în stare să îl vadă până atunci. Era ea cea care avea totul la îndemână!

În clipa în care văzu din nou totul prin ochii săi umani, se simțea de parcă s-ar fi întors din cea mai incredibilă călătorie. Gândi sieși:

– O, doamne! Ce-a fost asta? Să se întâmple din nou? Nu, nu se poate așa ceva!

Spre surprinderea ei, odată ieșită din acea stare de transă, simți cum făptura ei este inundată de energie. Ar fi putu dansa, de nu ar fi gândit că se face de râs, la acea oră târzie. Era în stare să iasă pe străzi și să-și strige fericire lunii și stelelor. Dar, din nou, se credea sărită de pe fix. Totuși, contrar voinței sale, toate aceste simțăminte erau de o intensitate grozavă. Habar n-avea de unde veniseră, însă era hotărâtă să nu le lase să-i scape. Toate astea îi dădeau o stare de bine mult prea frumoasă pentru a le pierde.

Pentru prima dată după mult timp (de fapt, întâia oară în viața ei) se simțea de neînvins. Se simțea demnă de propriul ei respect! Simțea că ar fi putut escalada cel mai înalt munte; ba mai mult, că ar fi putut ajunge chiar până în vârf, privind apoi lumea de acolo, de după linia orizontului.

La un moment dat, de parcă ar fi vorbit cu altcineva, își spuse:

– Mai fată, ce-i cu tine? Cum de n-ai văzut toate astea până acum? Și de ce acum? Ce nebunie! Oare îți pierzi mințile? Oare ce o fi cu toată energia asta ce-ți curge prin vene? Și… și ai de gând să faci ceva în privința asta?

La fel cum făcuse până atunci, tendința ei fu să se prăbușească înapoi pe scaun. Însă pur și simplu n-a putut. Zici că era cuprinsă de magie. 

Își spuse cu tărie:

– Da, asta trebuie să fie! Îmi pompează magie în suflet. Și magia asta o să mă scoată din toate astea. Magia asta mă va ajuta să înving acei dinozauri de 1500 de metri din mintea mea. O, Doamne, păianjenul avea dreptate! Pur și simplu el a trebuit să apară ca să am visul ăla. Și visul ăla trebuia să se întâmple ca să mă pot vedea din exterior. Și, văzându-mă din exterior, am reușit să îmi dau seama de ceea ce sunt. O, Doamne, nu-mi vine să cred! N-aș fi zis vreodată că o întâmplare atât de înfricoșătoare îmi va putea schimba modul de gândire în așa manieră!

În ciuda tuturor acestor gânduri pozitive, mai era unul, care nu-i dădea pace. Parcă voia să-i întunece mințile:

– Dar de ce acum? De ce nu mai înainte? 

Odată cu înfiriparea ultimului gând, femeia tresări cât colo. Auzi ecoul unei voci venind dinspre hol:

– Draga mea, unele lucruri ar fi bine să rămână fără răspuns. Ține sentimentul acela în strânsoarea inimii tale. Dă-i voie să îți ghideze pașii mai departe. Nu mai întreba “de ce”! Ieși din mintea ta și trăiește! Ia-o de la început și încrede-te în necunoscut.

Și vocea se stinse, odată ce femeia fugi către hol. 

Eroina noastră tremura de frică, din nou. Nu știa ce să creadă. Cu toate acestea, băgă la cap ceea ce auzi. Într-un fel, teama pe care o simțea acum era diferită, deși gândul că își pierde mințile, cu adevărat, iar se ivi.

Însă de data asta se decise să acționeze astfel. Se hotărî să-și adune toate puterile, în ciuda inimii inundate de teroare, și astfel găsi curajul să spună:

– Cine ești? Și de unde vii? De unde știi toate astea? Ești cumva tot acel păianjen?

Își coborî privirea, în căutarea prietenului târâtor, însă nu zări nimic. Se uită pe tavan, pe pereți, în depărtare… tot nimic. Dar era convinsă că era el. Însă, unde să-l găsească?

Cu o voce caldă, ea rosti:

– Te rog, ieși de unde ai fi! Îmi pare sincer rău pentru comportamentul meu de mai devreme. Îți promit să nu te mai iau în răspăr. Și promit să nu mă mai tem de tine. O să mă port frumos. Vreau numai să-ți mulțumesc pentru că mi te-ai arătat.

Fiind atât de ancorată în părerea ei, nu-și dădu seama că nu era păianjenul. Îl tot striga. Dar el dispăruse deja, din momentul în care ea se trezise din vis. Scopul lui se împlinise deja, așa că renunță la forma fizică și se întoarse în minte ei, sub forma celui mai inofensiv gând.

De data aceasta, era altcineva…

***

‼️Vă rog evitați plagiatul! Textul îmi aparține în totalitate și face parte din cartea menționată în titlu‼️

🖋️ 💙

The End

Another week has passed and I have a new confession to make.

I was absent…

With a reason…

And that reason is…

The fact that…

⚜️ I managed to bring the manuscript for #7padlocks to an end. ⚜️

Yes!  🎇✨

I just finished writing my SECOND BOOK! 🤓

What did it take?

✔️ Starting it as a game (chapter 1 can be read, in pieces, by searching for #7padlocks on Google, Medium, Facebook, Instagram, Twitter or LinkedIn 😁)
✔️ Undivided attention while writing
✔️ Passion (always there)
✔️ Determination 👆
✔️ Commitment (for 2 weeks)
✔️ Encouragement from the #beautifulpeople on social media to upgrade my game and put everything within the covers of a book.

What’s next ?

🖌️ Proofreading & editing
🖌️ Foreword (I’m sure you’ll love it – the person writing it is an epitome of writing)
🖌️ Reviews (by #beautifulpeople from LinkedIn, Instagram and Facebook – anyone else willing?)
🖌️ Cover art
🖌️ Publishing (June is just around the corner)

Who wants to be the first to have it purchased? 🤔

For my first book, Bill Brown (a LinkedIn connection) stole the show. 🏆

Remember to smile at life and life will smile right back at you! 🙃

🖋️ 💙

#FlavoredWriting #believedashcreate

7 Padlocks (Part 2)

“You’re looking at me as if I were the most terrible enemy you’ll ever meet. But let me tell you that I am just that less dangerous thought you recently had.”

Her disgrace and frighten suddenly changed into curiosity, although she considered herself a lunatic:

“How would you know?” she barely spoke.

But then she immediately said to herself:

“My Goodness, I must be losing my mind, as I’m hearing voices and I’m talking to… yuck! A spider!”

But then the little crawling thing replied:

“I might be black and sort of undesirable to your sight, but trust me that I’m the most inoffensive one. You should rather be afraid of the 5000-feet tall dinosaurs that are still trapped within your mind. I managed to escape and took this ugly shape for you to get a sense of the danger in your brain. But the army of stompers that still inhabit that territory is way more terrifying than the way I look or compared to what I could ever do. If they could escape into this world, you would lock yourself into a dungeon to make sure you’re safe. The gate would be bind in by seven padlocks and seven latches and all the windows would have black curtains. You would be surrounded by empty, cold cement with no hope.”

***

Part 3 next week

🖋️ 💙

Unbound [Poem]

Love is long gone,
Friendship was never
There for each one,
We weren’t clever.

I challenged life
To build a family,
We were too young
To have the clarity

Of what that meant,
What hardship was,
Not for one minute
Did we come close

To understand
What marriage was,
We built a brand
Without a course.

As time flew by
We grew apart,
We can’t deny –
This journey’s hard.

Communication
Was a great foe,
We had no passion
To make it show.

Today we’re stubborn,
Still we can’t face
Each one’s arrival
To a different place.

I can’t allow
This to keep going,
I need to bow
To my soul’s growing.

Still I’m seen guilty
For what went wrong,
Though I feel pity
For this old song.

It’s not my fault,
Neither is yours,
We’re just too different
To row this boat.

Have we known better
We weren’t here,
We would have scattered
All of those fears

That made us feel
Need of prejudgement
And kept us still
To this commitment

I need to answer
This inner calling
To find my path
And dry the crying.

You need to find
A new direction
To leave behind
All of that tension.

This is my shoutout
To be unbound,
This is my tryout
To seek new ground.

I will forever
Carry some gratitude
For all the lessons
That brought the attitude

To adopt openness
For others’ wisdom,
To seek forgiveness
And come to freedom.

© Andrada Anitei, Mar 17th, 2019
📸source: Pixabay.com