The snowflake that made the world go round (I)

“I always loved snowflakes. They’re so perfectly shaped and they’re almost fluffy. Too bad they can’t last more than a few seconds if they’re alone. But as they fall down from the sky along with the others, they make a magical white blanket that protects nature. And you know how much I love nature! This is why I want snowflakes to come back.”

I started working on this story (which is meant to have 3 parts) a few days before Christmas. Then, when the lonely Christmas day came, writing the continuation gave me the strength to believe that my existence matters, somehow. I hope you enjoy the ride and, if you do, you will share it with your friends. I would be honored to learn your thoughts, in the comments section, as well.



Part I – Where did all the snowflakes go?



“Why is there no snow?” the little girl asked.

“Well, snowflakes never come alone, my dear” Mommy answered. “They need queen fairy Freeze to do her magic first. But seems like she’s been exiled, to the land of Sadness, by the mean ogre of Envy. He was jealous of the beauty of Freeze and the marvelous landscapes she created, so I believe that he decided to send her away, so that he could take over the world.”

“Oh, Mommy, but how will the world know it’s Christmas time if there are no snowflakes?” the sister asked. “Oh, my! And what about Santa? How will he ride his sleigh if there’s no snow?” she carried on, with bitter tears in her eyes.

“My darlings”, the Father said, “there must be something we can do about it. Let us check out the fairy tale library, shall we?”

Sparkles of excitement would shine in the eyes of the little ones at hearing their father’s idea. And a huge smile took over their tiny faces:

“Darlings”, the Father carried on, “each of us four should pick up a fairy tale book. We will read them, one by one, every night before bed. By Christmas time, I’m sure that the mystery gets solved. But be aware: we cannot skip any book or page. And, to avoid dispute, we will do this: after we choose the books, Mommy and I will write down the titles on small pieces of paper. Then, with your eyes closed, you two will take turns in drawing the titles. Deal?”

“Oh, oh! How exciting!” one of the kids said. “Can I go first? Since I’m the elder…” the girl giggled.

“Well”, Mommy replied, “let’s play a little game before deciding who goes first, ok? Both you and your sister should tell the rest of us why should the snowflakes come back. The reason that touches our hearts the most will be the winner. And so, the girl who gave the winning answer can go first. Fair enough?”

“Yeah, sort of…” the youngest replied. “But I’m worried. What if I can’t give an answer that’s good enough?” she carried on.

The father looked the mother in the eyes and they knew it was the perfect timing for both girls to learn something important. Mommy confidently winked at daddy and he spoke:

“My darlings, no answer can be right or wrong. We accept all ideas and this game is meant for you to understand that no one is above another. What matters here is the intensity of the feeling the answer sends out. We’ll give you five minutes to think about the answer. All you have to do is ask your heart why you want the snowflakes to come back. After you ask, close your eyes and listen closely. You should make no sound while listening. When Mommy and I walk back into the room, you can open your eyes and tell us what your heart’s answer was. Sounds good?”

“Perfect!” the elder sister said.

“Ok, then. Daddy, let us set the table for dinner” the mother lovingly said.

After the parents stepped out of the room, the youngest one said in a demanding voice:

“No cheating! Do you think you can do this, Jane?”

“Look who’s talking!” Jane said in defensive. “Really? I should be asking you this, Diana. It is you that’s cheating all the time!” Jane scolded her sister.

“That’s not true!” Diana said. “Not true at all!”

“Yes, it is! Stop lying!”

“I’m not!”

“Yes, you are!”

“No, I’m not!”

“YES, you are!”

Jane turned her back and so did Diana. One moment later, they were sitting back to back, angry at each other.

Silence followed, but the girls found it impossible to focus on their task. Deep within, they were angry as they thought the parents would choose the answer of the other.

Mommy and Daddy overheard everything, so they agreed to give the children some extra time. And so, the girls were left there for thirty minutes, instead of five. During all this time, none of the girls said another word to the other.

Suddenly, the girls heard a strange set of noises in the distance:

Boom-boom-boom! Clink! Clink-clank! Clink! Clink-clank! Boom-boom-boom! Clink! Clink-clank! Clink! Clink-clank! Boom-boom-boom!

In the beginning, those noises scared them, yet they were too proud to talk to the other. But the more they listened, the more beautiful it became. It was as if those noises were the secret tool they needed to dive within. Soon, there was no shade of anger on their little faces. Instead, hope sprang in their hearts and light covered their beautiful faces. It was the perfect setting for asking their hearts why they wanted snowflakes to come back. And just the right time to learn the answer.

“Honey, let’s check on the girls” Daddy said. “There’s something going on there.”

“Darling, just let them be” Mommy replied. Do you like to be interrupted when doing something important?”

“Not really. No, I don’t like anyone to intrude in my business” Daddy replied.

“Then give them the space they need, honey. We’ll find out everything when they’re ready. You’ll see” Mommy giggled, while giving daddy a warm hug.

“Maybe you’re right” Daddy said, hugging Mommy back.

When the time was up, Mommy and Daddy walked into the room. The girls looked so peaceful, standing still, with their eyes closed! It was as if they have been taken out of a marvelous angels painting: they were smiling and still closely listening to their hearts. Seems like the given quest was exactly what they needed.

(Image by JamesDeMers from Pixabay)


The girls opened their eyes at the same time, without knowing about the other doing the same.

“Welcome back” Mommy warmly said. “How was the trip?” she giggled.

Diana wanted to tell her story first, so she couldn’t afford any delay in answering:

“Oh, Mommy ! It was the greatest adventure ever!”

“How come?” Mommy asked. “Would you like to share it with the rest of us?”

“Certainly” Diana spoke. “But you need to listen closely!” she carried on in a sweet childish, demanding voice.

“Of course we will” Daddy said, with a serious yet calm face. But his heart was filled with joy at seeing that the girl understood part of the task so well. “Please, enchant our ears” he added.

Diana cleared her throat and started:

“I always loved snowflakes. They’re so perfectly shaped and they’re almost fluffy. Too bad they can’t last more than a few seconds if they’re alone. But as they fall down from the sky along with the others, they make a magical white blanket that protects nature. And you know how much I love nature! This is why I want snowflakes to come back.”

She took an even more serious stand and gave it another thought, for a few more seconds. Then, as if she turned into a completely different, big-eyed and energized child, she added:

“And of course! I want to play with snowballs, I want to build a snowman and I want to shape angels with my arms and legs!”

Mommy and Daddy indulged a few seconds of silence, for Diana’s excitement to settle down for a bit. Then, Mommy exquisitely played the role of the judge:

“Great answer, Diana. We’ll evaluate your answer and give you an answer once Jane finishes sharing her reason as well.”

“Oh? But why not now, mommy?” Diana asked.

“Because justice requires us to listen to both stories, first. We can’t share our opinions without learning Jane’s story, can we?”

“Yeah, I guess you’re right” Diana said in a disappointed voice. “But I’m going to win! I know it!” she added in a laughing, pure voice.

“We shall see” Daddy replied. “Let us hear Jane’s story as well, ok?”

Diana sealed her lips, without losing hope. She just knew that her answer was the best.

Jane’s turn to clear her throat finally came. She gracefully did so, then she spoke:

“I would like queen fairy Freeze to be set free. If only the ogre let her speak, he would understand why winter is so important and why snowflakes can’t dance by themselves. I’m sure that Queen Freeze can turn the ogre into a charming Prince. And I know that, if that happens, the ogre – now turned into a charming Prince – would take over the kingdom of another season. Maybe autumn? Or summer? Maybe spring? It doesn’t matter what season, but he would let winter to queen Freeze. They would be happy to take turns in changing seasons, instead of fighting all the time.”

Mommy and Daddy were fully immersed into Jane’s story. And so was Diana. None of them was able to say a word, so Jane carried on:

“I wish for the snowflakes to come back and I hope that my sister and I never fight again…”

Fairy Happiness waved her wand in that very instant. Mommy and Daddy hugged the children and Diana burst into tears.

“I don’t want to fight with you again” the little girl said. “I love you so much, Jane!”

“I love you too, Diana” Jane sweetly answered. “We should always be hand in hand, sis, not against each other.

That answer made Diana cry even louder, as waves of love invaded her small heart! Deep within, Diana knew that she and Jane could make a great team, if they wanted. At the same time, she knew that if both of them behaved well, they would make their parents proud and very happy.

That last thought helped the little girl to calm down. As this happened, an idea popped into her mind. She didn’t want to lose one precious moment, so she spoke:

“I think Jane’s story is the winner! She made me cry with happiness… I think no answer could be more intense than that.”

Mommy and Daddy silently agreed, yet Daddy found it fair to ask:

“Diana, why should we choose Jane’s story and not yours? We know how much you enjoy winning. Why do you give this chance away, this time, sweetheart?”

Daddy’s question had a hidden purpose. He wanted to make sure that Diana caught the correct lesson from this little game.

“You are right, daddy, I do love to win. And I was sure of my success until Jane shared her story. There is something about it… I’m not sure if I can say it right, but… I don’t know. There was some sort of strange feeling I got while listening to her.”

The girl took the thinking stand of an adult, placing her right fist under her chin and looking in the distance. Suddenly, she jumped with joy and added:

“Huge love, that’s it! That’s the feeling I got.”

“That’s wonderful” Mommy said. “But now I would like to learn an answer from Jane (Mommy turns to the elder sister and says): what is it that you felt when Diana shared her story, darling?”

“I was proud of her, because she said she loved nature. And I love nature too. Fairy Freeze should protect it with the white blanket Diana mentioned, mommy.”

“Wow! Great answers, you two!” Daddy said. “We are very proud of you, girls! Now, Mommy and I will take two minutes to decide which one should be the winning answer ok?”

“But, daddy, why do you need to think about it? Didn’t you say that you need to feel it?” Diana asked.

“Bravo!” Mommy said, clapping. “You really got this one too, child!”

“I guess you caught me on this one, Diana” Daddy said with a smile. “It is so. You need to feel…”

“And how do you feel about our answers, daddy?” Jane asked.

Neither Mommy nor Daddy predicted this! Their children were way wiser than the parents knew. The father found himself in a very delicate position, as he didn’t want to hurt any of the girls’ feelings. He looked at Mommy, scratched his head, took a deep breath, stood up, walked around the room and still had no idea how to word his answer to such question. Diana was very competitive and winning was everything to her. However, she was ready to give up on the first place to allow her sister’s story to take the gold. On the other hand, Jane was very sensitive, compassionate and always ready to make her sister happy, so she was also willing to give up on the prize. Difficult task!

Mommy realized that Daddy was not ready to give an answer just yet, so she broke the silence:

“Girls, both of your answers were beautiful. Do you know why?”

“Why?” Diana and Jane said in a voice.

“Your answers were beautiful because both of you put someone else first. Diana, you chose to put nature and its safety before your own happiness. Jane, you chose to put the power of communication, collaboration and love between Queen Freeze and the ogre first. You see, my darlings, your answers say a lot about what your hearts desire, deep within. I believe that you two learned a very important lesson from this little game. And the lesson is that the love for the other makes each of you feel happy. Is this I correct?”

“You are so right, Mommy!” Diana jumped. “And I also realized how much I love my sister!”

Daddy seemed to have finally found his answer:

“My darlings, let me tell you how I felt while listening to your stories. I felt happy, proud, amazed and very grateful. Both of you made me realize that I want queen Freeze and the ogre to become friends too, so that they can both protect nature, together. So, I believe we have our winner now. Please stand up!”

Diana, Jane and Mommy stood up. Mommy joined Daddy’s side, making two teams. At this moment, each team was standing in front of the other.

Daddy took his right fist to his mouth, then placed the left one in front of the right, pretending to have a horn he was blowing. Then, in a very official tone, he said:

“Ta-ta-ta-ta! The winner of our game is…”

Daddy whispered in Mommy’s ears: “Drums, please.”

Mommy pretended to play the drums, making funny gestures in the air.

Daddy cleared his throat and took it from the beginning:

“Ta-ta-ta-ta! The winner of our game is… Oh, wait ! (he lifts his right index finger and scratches his chin with his left hand) It can’t be just one winner. (Clears his throat again) The jury has decided. This game has been won by… Diana and Jane! Ta-ta-ta-ta!”

“Oh, my God! I won, I won! Yupieeeeeee!” Diana jumped with joy.

“Uhm… We both did, sis” Jane laughed.

“Oh, yes! Yes, you’re right, Jane. Congratulations!”

“Thank you, Milady” Jane said with a giggle, and made a reverence to her younger sister. “Congratulations to you too!”

Diana found it fair and funny to imitate Jane with the bow and they both burst into laughter.

“Congratulations, my darlings” Mommy said. “I couldn’t be happier!”

While she was hugging the girls, Mommy realized something. She suddenly said:

“Who is going to draw the name of the books now? How will we decide which story goes first, in our quest of saving Queen Freeze from the ogre and bring back the snowflakes?”

“Oh-oh!” the girls said in a voice. “That is a serious problem” Diana added.

Daddy had such a good laugh at hearing this, making the girls even more confused!

As soon as he managed to put his serious face back on, he said:

“I believe Mommy should draw the titles”.

“That’s a wonderful choice, daddy” Jane said. “So be it!”

Mommy blushed at hearing this, but she said in a funny voice:

“Can I cheat?” and she couldn’t help her laughter.

“You know what, Mommy? To make sure that you can’t cheat, you will draw the titles blindfolded” Daddy giggled.

“Here goes my chance!” Mommy laughed, and her joy was followed by the daughters’.

***

To be continued…

Featured photo by Egor Kamelev from Pexels

“Trăiește Autentic” de Andreea Săvulescu (recenzie)

Fiind fan dezvoltate personală și sănătate mentală de câțiva ani buni (mai mult de 10), am crezut că am învățat să mă analizez destul de bine. Însă am avut surprize în momentul în care am deschis cartea pe care mi-am pus în gând să o citesc înainte de Crăciun.

În ultimii ani, Crăciunul și-a cam pierdut din magie, în ceea ce mă privește; nu mai este o perioadă pe care să o aștept cu nerăbdare. Ba din contră. 

Totuși, anul acesta se pare că am fost foarte inspirată în a-mi alege cadoul. Am ales să îmi hrănesc mintea cu cele două cărți lansate de Andreea Săvulescu. La pachet. 

Fiind fan dezvoltate personală și sănătate mentală de câțiva ani buni (mai mult de 10), am crezut că am învățat să mă analizez destul de bine. Însă am avut surprize în momentul în care am deschis cartea pe care mi-am pus în gând să o citesc înainte de Crăciun. 

În dimineaţa zilei de 23/12/2019, în timp ce îmi savuram cafeaua, m-am delectat cu ultimele pagini ale cărții “Trăiește Autentic”. Cartea ei a venit ca un balsam pentru sufletul meu – mai ales în această perioadă tumultuoasă din punct de vedere emoțional. Știm cu toții că unii oameni au nevoie de mai multă susținere acum decât în restul anului. Pentru că vedem peste tot luminițe vesele, reclame fastuoase pentru cadouri grandioase, oameni care sunt sau pretind a emana fericire prin toți porii și copii care așteaptă cu nerăbdare momentul întâlnirii cu moșul cel blând și darnic. Unele persoane găsesc dificil înotul în acest val de festin forțat. Mai ales că, datorită consumerismului excesiv, sărbătoarea Crăciunului nu mai este de prea mulți ani ceea ce ar trebui sa fie. Trist este ca mulți oameni “se transformă” în ceea ce nu pot fi în restul anului: oameni buni, cărora le pasă de ceilalți și care împărtășesc momente efemere de fericire. Să recunoaștem: odată cu finalul sărbătorilor, acești oameni se întorc la personalitatea de zi cu zi. O personalitate care nu are nimic de-a face cu măștile strălucitoare pe care le poartă în aceasta perioadă. 

Dar să revenim la cartea Andreei, despre care vreau să vă spun câte ceva. Evident, nu voi dezvălui conținutul, însă voi scrie puțin despre efectele pe care această lectură le-a avut asupra mea. 

În primul rând, vă spun că dacă nu sunteți pregătiți să faceți o călătorie interioară mai puțin tipică (adică înfășurată în lauri aduși la adresa voastră), nu are rost să deschideți această carte. Din punctul meu de vedere, această lectură este destinată celor care sunt deschiși spre adevărul personal, oricât de mare ar fi zdruncinătura. Și va fi un cutremur de multe grade, pentru că Andreea spune lucrurilor pe nume. Iar dacă nu sunteți pregătiți să acceptați ceea ce veți citi, zona de confort este cea care vă va ține în siguranță, departe de acest cutremur și efectele sale. 

Unul dintre lucrurile care au avut un impact extraordinar asupra mea este faptul că, prin intermediul acestei cărți, am aflat câte frici poate duce un om cu sine; și, obiectiv privind, am înțeles câte dintre ele le duc chiar eu. Apoi aflăm despre autosabotaj și cum să ne oprim din a mai face asta. Totuși, ceea ce m-a impresionat la un nivel greu de exprimat a fost “tehnica întrebărilor”. Poate sună ciudat, clișeic chiar, însă – paradoxal – nimeni nu ne învață ce întrebări se ne punem pentru a scoate la iveală informații reale și benefice despre noi înșine. Chiar dacă doare. Pentru că, pe parcursul acestei cărți, veți afla lucruri dureroase despre propria persoană. Însă, odată aflate și (mai ales) acceptate, aceste aspecte duc la o acțiune conștientă; duc la a face primul pas către o existență activă, lăsând-o în urmă pe cea pasivă, cărată în spate de prea mulți ani. 

Evident, există și un aspect de care sunt foarte mândră, și anume acela că unele informații le știam deja, datorită interacțiunii intensive cu oameni înțelepți de dincolo de granițele țării noastre. Cu toate acestea, în momentul în care am citit aceste informații în cartea Andreei, “palma” aceea mult așteptată și-a făcut efectul. 

De ce?

Cel mai probabil din cauza faptului că, la momentul primirii informației dintr-o altă sursă, vedeam lucrurile complet diferit. Mă aflam într-un cu totul alt stadiu al dezvoltării personale și într-o stare emoțională diferită. 

De multe ori pretindem că înțelegem informația primită la adevărata valoare. Însă, așa cum s-a dovedit în cazul meu (și sunt convinsă că nu este singular), aceeași informație – primită în stadii diferite ale existenței noaste – poate duce la consecințe/ acțiuni radicale. În această situație, deschiderea către procesarea informației joacă un rol critic. Mi-e greu să descriu în cuvinte cât de important este să fim dispuși să ne punem pe noi înșine sub lupă, pregătindu-ne să dăm “nas în nas” atât cu subconștientul nostru, cât și cu un sistem de valori și credințe ce nu ne aparține!

Totuși, despre “Trăiește Autentic” vă mai spun doar atât: mi-a deschis ochii, într-un moment de amorțeală. Iar în momentul în care am închis coperțile cărții deja aveam un plan clar asupra ariilor proprii de îmbunătățit. Însă efectele acestei lecturi nu se rezumă la atât. Am înțeles, de data aceasta și mai clar, ceea ce vreau să devin și direcția în care vreau să merg pentru a lăsa copiilor mei acea moștenire importantă la care chibzuiesc de ceva timp. 

În concluzie, părerea mea este că această carte ar trebui citită, cel puțin o dată, de toți cei care doresc să înțeleagă cine sunt și ce rol au pe acest pământ. Din nou, deschiderea este foarte importantă, pentru că informațiile nu sunt nici pe departe ușor de acceptat. Însă dacă sunteți dispuși să faceți aceasta incursiune în adâncurile sufletului și ale minții, cu siguranță îi veți mulțumi Andreei și o veți felicita pentru conceperea și expunerea acestei cărți. 

Urmează “Ziua în care m-am iubit cu adevărat”, pe care am răsfoit-o fugitiv în momentul primirii coletului. Știu sigur că voi găsi multe lucruri de valoare, într-o lectură care se anunță a fi chintesența vulnerabilității unui om frumos. Vă spun mai multe după Crăciun. Probabil așa îmi voi petrece aceasta perioadă – descoperind cum să mă iubesc pe mine, aflând povestea autorului. 

Mulțumesc, Andreea, pentru ceea ce ești, pentru curaj și pentru că – prin împărtășirea înțelepciunii tale – le dai celorlalți ocazia de a se descoperi pe sine, în toată splendoarea. Atât cu bune, cât și cu ariile de îmbunătățit. 

În încheiere, doresc să împărtășesc cu voi vorbele Andreei:

“Să fie cu iubire de sine!”



Cu recunoștință,
A.


#FlavoredWriting #ScrieriAromate 

🖋️ 💙 

Suflet deschis

Iar șoaptele să-mi fie mângâiere
Să mă trezesc frumos în fiecare zi
Să pot sorbi cafeaua cu plăcere
Și să aud “Cât de frumoasă ești tu tot nu știi!”


Mereu încerc să îmi dau seama
De ce încă deschid un suflet blând
Și uite-așa tot timpul cad în plasa
Unei iubiri ce nu își ia nicicând avânt

Sunt eu, ești tu, nu mai contează cine
Însă aș vrea teroarea să-nrobesc
Să știu că vremea aia bună vine,
Să știu că-n viața asta cât trăiesc

O să-ntâlnesc un alt suflet curat
Care să vrea să stea cu mine zi și noapte
Să-mi spună “Va fi bine, am scăpat
De căi greșite, au rămas doar șoapte”

Iar șoaptele să-mi fie mângâiere
Să mă trezesc frumos în fiecare zi
Să pot sorbi cafeaua cu plăcere
Și să aud “Cât de frumoasă ești tu tot nu știi!”

Cu toate astea nu vreau să aud cuvinte
Ce nu vin din adâncuri, cu tărie,
Ci vreau mai bine să-mi aduc aminte
Că orice gând plătește o chirie

Iar plata asta, Doamne, doar tu bine știi
Cât e de mare! Cu durere se așterne
Peste un creștet ce visează a fi
Cândva, cumva, învingătorul vremilor externe.

Însă fără iubire nu știu să fiu eu
Nu pot ajunge undeva, departe
Și plâng în suflet, chiar mi-este greu
Și iar visez să-mbrățișez un el ce vrea să poarte

Alai de gânduri și simțiri cu iz roial
Și fapte ce vorbesc azi de la sine,
Un om care să poate fi loial
Și să mă facă să mă-mbrățișez pe mine.

***

© Andrada Anitei, Iunie 15, 2019

7 Lacăte (capitolul 1)

Zăcând pe marginea patului, era pierdută în lumea ei. Privea pe geam, însă gândurile ei zburdau neîncetat până la cer și dincolo de el.

De o vedea cineva din depărtare, ar fi părut cea mai calmă femeie de pe fața pământului. Însă, dacă cineva ar fi voit să se afunde în mintea ei, ar fi dat peste dezlănțuirea nemiloasă a unei tornade…

⚜️ TUNETUL MINȚII ⚜️

Zăcând pe marginea patului, era pierdută în lumea ei. Privea pe geam, însă gândurile ei zburdau neîncetat până la cer și dincolo de el.

De o vedea cineva din depărtare, ar fi părut cea mai calmă femeie de pe fața pământului. Însă, dacă cineva ar fi voit să se afunde în mintea ei, ar fi dat peste dezlănțuirea nemiloasă a unei tornade.

Odată cu apusul soarelui, după ore nesfârșite de privit la un du-te-vino continuu al norilor, și privirea ei se ascunse după linia orizontului. Ochii ei căzură pe podea, exact la timp ca inima să-i înlemnească! Tot ceea ce se petrecuse în mintea ei până atunci luă o turnură diferită, însă cu un grad de intensitate de nedescris. Trupul îi încremeni! Nu-i venea a-și crede ochilor! Cum se putea întâmpla așa ceva tocmai în casa ei curată ca lacrima?! Era absolut inacceptabil!

Mânia îi fu curând înlocuită de acel dezgust amestecat cu teamă și nu putea decide care dintre simțăminte era mai puternic. Preț de câteva momente, îi fu imposibil să miște un deget, însă îi urmărea mișcările cu privirea, în timp ce el se apropia cu nerușinare de piciorul ei. Ea se îmbărbăta continuu să facă o mișcare, însă înainte ca ea să clipească măcar el spuse:

– Te uiți la mine de parcă aș fi cel mai mare inamic al tău. Însă trebuie să știi că eu sunt cel mai inofensiv gând al tău, ce l-ai avut de curând.

Dezgustul și sperietura se preschimbară în curiozitate, deși se credea nebună de legat. Așa că abia rosti:

– De unde știi tu așa ceva? 

Însă imediat își spune sieși:

– Doamne, mă tem că îmi pierd mințile. Aud voci și vorbesc cu un… Păianjen! Vai!

Însă micul târâtor vorbi din nou:

– Oi fi eu negru și deloc plăcut privirii tale, însă crede-mă că sunt cel mai inofensiv gând al tău. Ar trebui, mai degrabă, să te temi de monștrii aceia înalți de 1500 metri pe care-i găzduiești în mintea ta. Eu am reușit să scap de acolo și am luat această formă hâdă că să înțelegi ce pericol se ascunde înăuntrul tău. Însă armata de monștri care încă locuiește acel teritoriu este cu mult mai înspăimântătoare decât înfățișarea mea sau decât ce aș fi eu vreodată în stare să îți fac. Dacă ei ar scăpa de acolo și ar ajunge în această lume, te-ai încuia singură într-o temniță, ca să te asiguri că ești în siguranță. Poarta temniței ar fi ferecată cu șapte lacăte și șapte zăvoare, iar geamurile ar fi ascunse de draperii negre. Ai prefera să fii înconjurată de ciment rece și fără de speranță.

– Îmi dai fiori, micuțule! spuse ea. 

Și apoi adăugă: 

– De ce ai face asta? Să scapi de acolo și să vii la mine cu așa cuvinte?

– Pentru că trebuie neapărat să găsești o cale să distrugi acea armată. Altfel ești pierdută pe vecie. Îți vei petrece restul vieții uitându-te pe fereastră, însă îți vei pierde și toate șansele de a-ți împlini visele.

– Ascultă… păianjenule! Ceea ce îmi spui tu nu face altceva decât să îmi confirme că îmi pierd mințile! răspunse ea.

– Fie! Nu mă asculta! spuse păianjenul, dându-și ochii peste cap. Du-te la vânătoare de monștri și anunță-mă când te întorci! Spre nemulțumirea ta, voi fi aici și mâine dimineață. Și poimâine. Și în fiecare zi, până când vei găsi o cale să ieși din propria-ți minte sau să faci curățenie pe acolo. Dar ar fi bine să știi că pe măsură ce întârzii monștrii se vor înmulți. Și pe măsură ce îți pierzi credința, ei devin mai puternici. Așa că poate ar fi bine să te grăbești.

– Bine. Presupunând că nu imi vorbești în fabule, ai vreun sfat să-mi dai? spuse femeia neîncrezătoare și cu o atitudine sfidătoare.

– Dacă îți dau eu sfaturi, treaba ta unde începe? Eu sunt aici ca să îți atrag atenția, nu ca să te ajut, spuse păianjenul îndepărtându-se.

Femeia era intrigată. Bineînțeles că știa ce se petrecea în mintea ei. Dar cine era păianjenul ăla, până la urmă? Și de de a trebuit să ia forma aia?

Dacă era un lucru ce-i lipsea ei, acela era ajutorul. Și păianjenul a refuzat să i-l ofere? Ce fel de creatură era aia?

Tonul ei sfidător și lipsit de încredere erau numai de suprafață. Ea credea fiecare cuvânt din povestea creaturii târâtoare, mai ales pentru că nimic nu era fals. Ceea ce spusese păianjenul înfățișa tot ceea ce încercase ea să evite. Interiorul ei era sfâșiat și avea nevoie de tot ajutorul existent. Însă cum? Și când? Și…. De unde să primească acest ajutor?

Toate aceste întrebări prinseseră viață în mintea ei, de ceva vreme. De ar fi fost posibil să o salveze cineva! Nu se putea descurca singură!

Însă mai era ceva. Ea își construise în timp acel scut din jurul ei. Oamenii nu ascultau, iar asta o făcuse să își piardă credința în umanitate. Prin urmare, ea se transformase în victima propriei ei minți; devenise o persoană care nu mai simțea râvna de a se ridica din pat și nu mai simțea nevoia de a căuta bucuria vieții. Se simțea blestemată să fie victima deznădejdii, pentru totdeauna.

Însă numai dacă nu făcea vreo schimbare… 

Of, dar toată treaba asta cu oamenii oare chiar era de neevitat? 

Femeia începu un dialog cu ea însăși:

– De ce trebuie să interacționăm noi oamenii? De ce oare nu putem să rezolvam noi singuri totul? De ce Dumnezeu avem noi nevoie de ajutorul altora?

Apoi, lăsându-și din nou capul în pământ, ea se pierdu în procesul de introspecție, pentru prima dată după mult timp. Creatura aia chiar o făcuse să gândească:

– Of, de-a-și putea să înfrâng toți acei monștri pe cont propriu! Cât mi-aș dori să fiu cea mai puternică femeie din lume! Mă întreb dacă am vreo șansă să îmi conduc singură viața și mintea… Atât m-am săturat de părerile oamenilor! Cum rămâne cu ceea ce cred eu? Oare eu contez? Oare merită să mă agit?

Cu un oftat sonor, se prăbuși din nou pe pernă, în timp ce ochii ei se ridicară din nou spre cer și rămaseră pierduți în peisaj. Deși mintea ei alerga de colo până colo și era ocupată cu tot felul de gânduri, la un moment dat somnul puse stăpânire pe trupul ei, preț de mai multe ore. Un somn benefic, în urma celor întâmplate. Numai frica de acel păianjen îi scăzuse nivelul energiei la 50%.

În timpul petrecut cu ochii închiși, avu un vis cât se poate de real. 

*

Se făcea că mergea încrezătoare pe un strat de gheață gata să se surpe. Dintr-odată, de nicăieri, se ivi o sumedenie de dragoni de culori, forme și mărimi diferite. Ea se găsi într-o așa stare că nu putea decide ce ar fi fost mai rău: să fie devorată de acei dragoni sau să se piardă în adâncul stratului de gheață ce se putea crăpa oricând sub picioarele ei.

Însă ceva era și mai ciudat în visul ei – totul se întâmpla sub soarele arzător al verii. Oare cum rezista gheața aia?

Cu toate acestea, regele cald al cerului nu o putea scăpa. Trupul îi îngheță de frică și ea căzu în genunchi. Voia să țipe, însă corzile ei vocale erau moarte. Tremurul inimii sale putea stârni un adevărat cutremur, însă, în acel moment, ea lăsă capul în pământ, își împreună mâinile și trase adânc aer în piept.

Acceptarea părea să-i fie scăpare… 

In acel stadiu al vieții sale, ea nu-și pierduse doar speranța că omenia încă exista, ci și credința în puterea supremă ce guverna lumea. Însă, odată ce își împreună mâinile, un gând răsună ca un tunet în mintea ei:

– Doamne… Tu Univers… Sau orișice forță ai fi tu acolo…. Am nevoie de îndrumare. Serios! Știu că nu ți-am dat atenție în trecut… sau, probabil niciodată în viața asta, însă am nevoie de putere. Îmi doresc să devin acest altcineva. Dă-mi o mână de ajutor! Nu mă poți lăsa să pier!

Și închise ochii. 

Acceptarea era, într-adevăr o opțiune, așa că o îmbrățișă. Însă era prea tânără pentru tot acest scenariu. Avea toată viața înainte și își dădu seama că trebuia să schimbe ceva. Însă era sleită de puteri.

Într-un final, se prăbuși pe stratul subțire al gheții oricând gata să se crape. Se afundă în lumea inconștienței și nici măcar speranța într-un ajutor supranatural nu mai reuși să îi fie sprijin în simțiri.

Pentru moment, trupul său predă victoria. 

*

În urma acestui episod din visul său, toate credințele-i conștiente se zguduiră din temelii. Se trezi speriată, la ceas de noapte târzie, înconjurată de întuneric. Draperiile camerei sale fuseseră create în așa fel încât să țină departe orice strop de lumină. Nu era ea, oare, norocoasă că uitase să le tragă în totalitate peste ferestre? 

Când își dădu seama de acest gând, fu în stare să zărească o rază de lumină, trimisă de lună, care se furișase prin spațiul descoperit al geamului.

– Ah, da! Asta este! spuse în șoaptă, de parcă cineva dormea lângă ea. Lumina lunii este schimbarea mea. Aceea este raza mea de speranță și salvarea mea! Oh, atotputernicule, acum știu sigur că ești undeva acolo. Mulțumesc pentru acest vis înfricoșător. Se pare că aveam nevoie de așa ceva!

Apoi își aminti de păianjen și de toată acea poveste teribilă despre dinozaurii din mintea ei. Și fiecare cuvințel pe care acea creatura mică și dezgustătoare i-l adresase. Doamne, avea dreptate! El n-o putea ajuta. Nimeni n-ar fi putut. Numai ea putea schimba toate astea. Exact cum raza lunii ii schimbase ei modul de gândire. Acea rază minusculă, ce probabil părea fără noimă pentru mulți, însemna totul pentru ea.

Deși era 2 noaptea, își azvârli pătura cât colo, își puse papucii și coborî în bucătărie. Foamea îi stârnise o adevărată bătălie în stomac, fiindcă ea fusese mult prea ocupată să-și plângă de milă și uitase să mănânce.

Acele imagini vii din visul său o urmăriră în tot timpul pregătirii gustării. În consecință, ea nu prea dădu multă atenție la ceea ce scotea din frigider sau la gestul de a mânca, în sine. Mintea ei era ca un hamster ce aleargă în continuu pe o roată vrăjită.

Însă avea un gând ce părea să le încuie pe toate celelalte: toată viaţa ei fusese aidoma visului – înspăimântătoare. Fugise de responsabilitate, fugise de ea însăși și refuzase cu tot dinadinsul să ceară ajutor. Bine, oamenii tot nu se numărau printre favoriții ei, însă își dădu seama că de data asta trebuia să se numere ea printre favoriți. 

În timp ce mânca în mod automat, ceva și mai neașteptat avu loc. Pentru a doua oară în viața ei, părea că se uită la ea însăși, cumva din exterior. Văzu intensitatea luminii din ochii ei mari și verzi; își văzu părul negru și lung căzându-i pe umeri și pe spatele-I drept; își văzu mâinile, acoperite de pielea strălucitoare si creolă, ținând furculița și ducând-o cu grație la gură. Era prima dată în viața ei când se vedea exact așa cum era – o femeie frumoasă, care se inecase în oceane de tristețe pentru mult prea mult timp.

Acea poză animată a ei însăși era, în fapt, raza schimbării. Nu raza sfioasă a lunii ce pătrunsese în camera ei și pe care ea o crezuse a fi licărirea de speranță. Era ea. Ea era ceea ce căutase pentru a putea face o schimbare; ea era acel cineva pe care trebuia să se poată baza; ea era acel aliat de încredere pe care nu fusese în stare să îl vadă până atunci. Era ea cea care avea totul la îndemână!

În clipa în care văzu din nou totul prin ochii săi umani, se simțea de parcă s-ar fi întors din cea mai incredibilă călătorie. Gândi sieși:

– O, doamne! Ce-a fost asta? Să se întâmple din nou? Nu, nu se poate așa ceva!

Spre surprinderea ei, odată ieșită din acea stare de transă, simți cum făptura ei este inundată de energie. Ar fi putu dansa, de nu ar fi gândit că se face de râs, la acea oră târzie. Era în stare să iasă pe străzi și să-și strige fericire lunii și stelelor. Dar, din nou, se credea sărită de pe fix. Totuși, contrar voinței sale, toate aceste simțăminte erau de o intensitate grozavă. Habar n-avea de unde veniseră, însă era hotărâtă să nu le lase să-i scape. Toate astea îi dădeau o stare de bine mult prea frumoasă pentru a le pierde.

Pentru prima dată după mult timp (de fapt, întâia oară în viața ei) se simțea de neînvins. Se simțea demnă de propriul ei respect! Simțea că ar fi putut escalada cel mai înalt munte; ba mai mult, că ar fi putut ajunge chiar până în vârf, privind apoi lumea de acolo, de după linia orizontului.

La un moment dat, de parcă ar fi vorbit cu altcineva, își spuse:

– Mai fată, ce-i cu tine? Cum de n-ai văzut toate astea până acum? Și de ce acum? Ce nebunie! Oare îți pierzi mințile? Oare ce o fi cu toată energia asta ce-ți curge prin vene? Și… și ai de gând să faci ceva în privința asta?

La fel cum făcuse până atunci, tendința ei fu să se prăbușească înapoi pe scaun. Însă pur și simplu n-a putut. Zici că era cuprinsă de magie. 

Își spuse cu tărie:

– Da, asta trebuie să fie! Îmi pompează magie în suflet. Și magia asta o să mă scoată din toate astea. Magia asta mă va ajuta să înving acei dinozauri de 1500 de metri din mintea mea. O, Doamne, păianjenul avea dreptate! Pur și simplu el a trebuit să apară ca să am visul ăla. Și visul ăla trebuia să se întâmple ca să mă pot vedea din exterior. Și, văzându-mă din exterior, am reușit să îmi dau seama de ceea ce sunt. O, Doamne, nu-mi vine să cred! N-aș fi zis vreodată că o întâmplare atât de înfricoșătoare îmi va putea schimba modul de gândire în așa manieră!

În ciuda tuturor acestor gânduri pozitive, mai era unul, care nu-i dădea pace. Parcă voia să-i întunece mințile:

– Dar de ce acum? De ce nu mai înainte? 

Odată cu înfiriparea ultimului gând, femeia tresări cât colo. Auzi ecoul unei voci venind dinspre hol:

– Draga mea, unele lucruri ar fi bine să rămână fără răspuns. Ține sentimentul acela în strânsoarea inimii tale. Dă-i voie să îți ghideze pașii mai departe. Nu mai întreba “de ce”! Ieși din mintea ta și trăiește! Ia-o de la început și încrede-te în necunoscut.

Și vocea se stinse, odată ce femeia fugi către hol. 

Eroina noastră tremura de frică, din nou. Nu știa ce să creadă. Cu toate acestea, băgă la cap ceea ce auzi. Într-un fel, teama pe care o simțea acum era diferită, deși gândul că își pierde mințile, cu adevărat, iar se ivi.

Însă de data asta se decise să acționeze astfel. Se hotărî să-și adune toate puterile, în ciuda inimii inundate de teroare, și astfel găsi curajul să spună:

– Cine ești? Și de unde vii? De unde știi toate astea? Ești cumva tot acel păianjen?

Își coborî privirea, în căutarea prietenului târâtor, însă nu zări nimic. Se uită pe tavan, pe pereți, în depărtare… tot nimic. Dar era convinsă că era el. Însă, unde să-l găsească?

Cu o voce caldă, ea rosti:

– Te rog, ieși de unde ai fi! Îmi pare sincer rău pentru comportamentul meu de mai devreme. Îți promit să nu te mai iau în răspăr. Și promit să nu mă mai tem de tine. O să mă port frumos. Vreau numai să-ți mulțumesc pentru că mi te-ai arătat.

Fiind atât de ancorată în părerea ei, nu-și dădu seama că nu era păianjenul. Îl tot striga. Dar el dispăruse deja, din momentul în care ea se trezise din vis. Scopul lui se împlinise deja, așa că renunță la forma fizică și se întoarse în minte ei, sub forma celui mai inofensiv gând.

De data aceasta, era altcineva…

***

‼️Vă rog evitați plagiatul! Textul îmi aparține în totalitate și face parte din cartea menționată în titlu‼️

🖋️ 💙

The End

Another week has passed and I have a new confession to make.

I was absent…

With a reason…

And that reason is…

The fact that…

⚜️ I managed to bring the manuscript for #7padlocks to an end. ⚜️

Yes!  🎇✨

I just finished writing my SECOND BOOK! 🤓

What did it take?

✔️ Starting it as a game (chapter 1 can be read, in pieces, by searching for #7padlocks on Google, Medium, Facebook, Instagram, Twitter or LinkedIn 😁)
✔️ Undivided attention while writing
✔️ Passion (always there)
✔️ Determination 👆
✔️ Commitment (for 2 weeks)
✔️ Encouragement from the #beautifulpeople on social media to upgrade my game and put everything within the covers of a book.

What’s next ?

🖌️ Proofreading & editing
🖌️ Foreword (I’m sure you’ll love it – the person writing it is an epitome of writing)
🖌️ Reviews (by #beautifulpeople from LinkedIn, Instagram and Facebook – anyone else willing?)
🖌️ Cover art
🖌️ Publishing (June is just around the corner)

Who wants to be the first to have it purchased? 🤔

For my first book, Bill Brown (a LinkedIn connection) stole the show. 🏆

Remember to smile at life and life will smile right back at you! 🙃

🖋️ 💙

#FlavoredWriting #believedashcreate

7 Padlocks (Part 2)

“You’re looking at me as if I were the most terrible enemy you’ll ever meet. But let me tell you that I am just that less dangerous thought you recently had.”

Her disgrace and frighten suddenly changed into curiosity, although she considered herself a lunatic:

“How would you know?” she barely spoke.

But then she immediately said to herself:

“My Goodness, I must be losing my mind, as I’m hearing voices and I’m talking to… yuck! A spider!”

But then the little crawling thing replied:

“I might be black and sort of undesirable to your sight, but trust me that I’m the most inoffensive one. You should rather be afraid of the 5000-feet tall dinosaurs that are still trapped within your mind. I managed to escape and took this ugly shape for you to get a sense of the danger in your brain. But the army of stompers that still inhabit that territory is way more terrifying than the way I look or compared to what I could ever do. If they could escape into this world, you would lock yourself into a dungeon to make sure you’re safe. The gate would be bind in by seven padlocks and seven latches and all the windows would have black curtains. You would be surrounded by empty, cold cement with no hope.”

***

Part 3 next week

🖋️ 💙